amanda palmer

Azi vreau să vorbesc despre actul de a cere, cu precădere ajutor, și despre cartea Amandei Palmer cu aceeași temă – The Art of Asking. Pentru că, oricât de independenți, de talentați, de autosuficienți suntem, unele lucruri pur și simplu nu le putem face singuri.

Cerutul îmbracă multe forme. Cerem timp, bani, mâncare, o încurajare, un sfat, o mângâiere, o îmbrățișare, o poveste, respect, încredere, un like, un share, o informație, you name it.

Almost every important human encounter boils down to the act, and the art, of asking. Asking is, in itself, the fundamental building block of any relationship. Constantly and usually indirectly, often wordlessly, we ask each other – our bosses, our spouses, our friends, out employees – in order to build and maintain our relationships with one another.

Să ceri ajutor înseamnă să te afli într-o situație în care nu te poți descurca singur și ai nevoie de altcineva să te ajute să remediezi acea situație. Să ceri ajutor înseamnă că ai nevoie să schimbi o stare de fapt care nu te mulțumește sau nu îți face bine. Ajutor ceri mereu ca să fie mai bine.  

Dar uneori preferăm să rămânem la mai bine lasă. De ce? Pentru că să ceri ajutor nu e chiar cea mai ușoara treabă din lume. Și ce face să nu fie ușor? Tonele de frici care se ascund în noi.

Una din ele ar fi  rușinea. Ne este rușine și frică să nu fim judecați, să nu se creadă că nu ne putem descurca singuri, să nu fim considerați inferiori.

Nu cerem ajutor pentru că ne e frică să ne arătăm vulnerabilitatea în fața cuiva. Pentru că dur și sigur pe sine e mereu mai bine decât un semn de slăbiciune. Dar să-ți arăți vulnerabilitatea e mai degrabă ditamai semnul de curaj, care în loc să fie respectat și apreciat e blamat până în pânzele albe.

Nu cerem de teamă sa nu fim respinși, să nu primim acel nu hidos care ne bântuie mințile.

Alteori nu cerem pentru că piticul neîncrederii și al autosabotării, care locuiește în mintea noastră, se activează și ne convinge că de fapt, nici măcar nu merităm să primim lucrurile pe care ni le dorim, așa că mai bine ne vedem naibii de treabă și nu mai cerem deloc.

Often it is our own sense that we are undeserving of help that has immobilized us. Whether it’s in the arts, at work, or in our relationships, we often resist asking not only because we’re afraid of rejection but also because we don’t even think we deserve what we’re asking for. We have to truly believe in the validity of what we’re asking for – which can be incredibly hard work and requires a tightrope walk above the doom-valley of arrogance and entitlement. And even after finding that balance, how we ask, and how we receive the answer – allowing, even embracing, the no – is just as important as finding that feeling of valid-ness.

Dar trebuie să ne depășim toate aceste frici și să cerem ajutor atunci când simțim că avem nevoie, pentru că spre deosebire de cerșit, care implică doar a întinde mâna, sau impunere care implică doar cerere, să ceri cu recunoștință implică încredere și un schimb între cele două persoane.

Asking is at its core a collaboration.

Asking is an act of intimacy and trust.

The Art of Asking: How I Learned to Stop Worrying and Let People Help este o analiză frumoasă despre cât de greu ne este să depășim anumite bariere, despre încredere și conexiunile care se nasc între noi. Cartea vine ca o dezvoltare a Ted-ului de mai jos, iar eu ți le recomand cu căldură pe amândouă. Și pentru că mi se pare un subiect de discuție interesant te invit să-mi scrii despre experiența ta cu cerutul. Când a mers, când n-a mers, cu ce te-ai confruntat și ce ai învățat.