connections1

De multe ori suntem copleșiți de experiențele prin care trecem, ne simțim singuri și neajutorați sau avem nevoie să împărtășim cu cineva micile bucurii. Alteori ne grăbim să îi judecăm pe cei din jurul nostru fără să îi înțelegem cu adevărat.

Conexiuni  este un exercițiu de introspecție, de sinceritate, de a alege să-ți arăți vulnerabilitatea în fața celorlalți.

Un exercițiu prin care sper să îți pot arăta că empatia este marea noastră putere de a simți alături de ceilalați, de a crea relații semnificative și de a aduce schimbări pozitive în propria viață și a celor de lângă noi.

Conexiuni este un proiect despre tine și despre mine, despre experiențele care ne apropie, despre a ajunge să privim prin ochii altcuiva și să simțim prin inima altcuiva.

 *

Inventai povești când erai mică ? Despre ce erau?

Îmi plăcea să mijesc ochii și să urmăresc felul în care lumina se reflectă într-o anumită suprafață. Călătoream astfel cu privirea și-ncercam să descopăr universul acela mic și, totuși, atât de cuprinzător. E ca și cum ai roti un caleidoscop la infinit, iar modelele nu ar fi niciodată aceleași. Sau, noaptea, îmi afundam fața în pernă ca să mă asigur că bezna e chiar beznă. În fața mea călătoreau atunci mii și mii de stele și mi se părea că plutesc și călătoresc cumva în adâncime, la nesfârșit. Era o combinație ciudată de imaginație cu realitate. Dar era felul meu de a inventa călătorii și locuri necunoscute, ascunse în unghiuri mici și nevăzute. Totul era mic-mic. Inventam povești despre oameni mici care locuiau în case făcute din pietre, dormeau înveliți cu frunze și mâncau supe cu iarbă și muguri. Toate poveștile mele se țeseau în mijlocul a ceea ce descopeream în natură. Unui gândac Ochiul-Domnului, de exemplu, îi puneam în spate o întreagă istorie. Iar unei furnici îi planificam o călătorie către casă, la copiii ei. Nu-mi amintesc ca poveștile pe care le inventam să fi fost cu prinți și prințese. Visele mele erau toate acolo, orientate spre natură sau spre ceea ce exista deja, dar care era mic și aproape imperceptibil.

Care este cea mai frumoasă amintire din copilărie?

Mi-am ales cumva cu greu acest moment și a fost o decizie pe care a întărit-o timpul. Și asta pentru că am avut o copilărie frumoasă, realmente frumoasă. Stăteam lângă bunicul meu și priveam amândoi zarzărul înflorit, un pom cu o coroană superbă, perfect rotundă și plină de zumzetul albinelor și de flori uriașe. E singurul pom în care alergam să mă urc dimineața, să miros florile de pe cele mai înalte crengi. Nu-mi era frică. Îmi amintesc diminețile de vară, adunate în jurul acelui zarzăr. Cumva, totul a ajuns să aibă legătură cu acea amintire. Cred că mai târziu, ca adult, mi-a plăcut să fac o legătură strânsă între bunicul meu, pe care l-am iubit foarte mult, și între acel zarzăr. Asta pentru că-mi amintesc foarte bine că și el iubea pomul acela. Toată copilăria mea a ajuns, în cele din urmă, să se rotească, exact ca un roi de albine, în jurul zarzărului înflorit.

Povestește-mi despre o persoană care ți-a schimbat sau influențat viața.

Mi-e greu, dacă nu chiar imposibil, să dau un singur nume. Asta fiindcă sunt, în general, foarte atentă la oameni și-atunci aș putea să fac aici o listă foarte mare cu oameni care m-au schimbat într-un fel sau altul. Au fost diferite momente în care am simțit că am învățat lecții importante, iar una dintre ele ar fi că nu toți oamenii te schimbă în bine și că, odată deprinsă această lecție, îți revine ție responsabilitatea de a înțelege mai bine cine ești, ce așteptări ai în primul rând de la tine și apoi de la ceilalți. Cred că atunci când ne cunoaștem mai bine facem și alegeri mai bune. Dar printre cei mai importanți au fost cei care mi-au insuflat pasiunea pentru ceva, care au știut să mă facă să redescopăr, de exemplu, bucuria de a citi cu aceeași lăcomie a copilăriei (scriitoarea Simona Popescu a reușit să facă asta).  Azi sunt înconjurată, cred eu, de oameni de la care învăț tot timpul și care mă schimbă în bine.

Ce ai învățat din relațiile de până acum?

Am descoperit că putem fi aspri unii cu ceilalți atunci când nu suntem mulțumiți de noi, de ceea ce facem, când există un dezechilibru în interior. Am cunoscut astfel de oameni. Eu însămi am fost un astfel de om, dar îmi place să cred că mi-am învățat lecția. A trecut deja mai multă vreme de când simt că sunt la adăpostul acestui echilibru. Iar relațiile cu cei din jur sunt altfel fiindcă fac alte alegeri și, implicit, sunt alții oamenii care ne aleg pe noi. Cred mult că venim unii către ceilalți în funcție de cine suntem la un moment dat. Doar că de la o vreme poate să devină obositor, ca într-un joc cu mulți omuleți care se ciocnesc tot timpul, aparent fără nicio direcție. Dar e necesară și perioada asta de haos ca să ajungem, în cele din urmă, la o relație mult mai bună cu noi și mult mai bună cu ceilalți. Atâta doar că trebuie să fim atenți la ce descoperim, la ce lecții învățăm. Nimeni nu e perfect și cred că e important să știm cum ne purtăm de grijă unii altora. Și-am mai învățat că, pe măsură ce crești și înaintezi în vârstă, relațiile se răresc, prieteniile sunt mai puține, dar infinit mai bune, iar oamenii de care ai realmente nevoie și pe care vrei să-i strângi în brațe sunt foarte puțini.

A făcut vreodată un străin ceva frumos pentru tine?

Da. M-a făcut să văd cum arată lucrurile care vin din inimă. Mi-a dăruit pe neașteptate ceva și tot așa a intrat în viața mea. Cred că mi-a dăruit, în afară de acel obiect în sine și de timpul său, un fel de-a fi. Un fel de-a fi pe care-l intuiam, pe care încercam să-l aplic, dar la care nu mă pricepeam foarte bine. Sau poate că nu aveam cu cine să-l împart întocmai.

Dar tu pentru un străin?

Îmi plac lucrurile mărunte, de zi cu zi, precum să ajut un bătrân să coboare din autobuz. Mai ales că, de multe ori, m-am gândit că mi-ar fi frică să îmbătrânesc în orașul ăsta agitat, nebunesc. Cred că suntem expuși unor pericole care n-ar trebui să existe, nu într-o societate modernă. În rest, au fost lucruri dăruite, donate: cărți, bani, haine. Întotdeauna e ceva. Întotdeauna avem prea multe lucruri materiale. Și multă vreme putem trăi cu gândul ăsta, că avem prea mult, că am putea să donăm. Dar până la acțiune mai trebuie activat un resort. Și de-acolo vor începe să se desfășoare ca un gest cât se poate de firesc pentru că fix așa este.

În ce moment te-ai simțit cel mai singură?

A existat o perioadă din viața mea în care mi se părea că totul e sumbru și trist din cauză că nu eram într-o relație. Eram mai tânără pe atunci, dar resimțeam asta, era ceva ce făcea ca orice alte bucurii să pălească. Mărturisesc asta aici pentru că mi-ai spus că e despre conexiuni. Și poate sunt mulți oameni care se simt singuri, dar singurătatea, înțeleasă altfel, are o frumusețe aparte. Și poate să îți ia mult timp să înțelegi cum poți funcționa de unul singur, cum ai multe lucruri de descoperit legate de tine și cum ai de construit pentru tine, pentru cel care vei deveni într-un final, doar pentru ca a doua zi să te schimbi și să o iei de la capăt, de data asta fără încrâncenare. Am învățat să mă împac eu cu mine, apoi cu restul. Nu cred că funcționează invers. Cred în continuare că iubirea e esențială și că e ceva ce ar trebui să știm să protejăm, să prețuim tocmai fiindcă uneori nu e o călătorie ușoară până la ea. Până ajungi să înțelegi cum trebuie să te iubești pe tine și cum îi poți iubi pe ceilalți, de la familie, prieteni, colegi până la cel alături de care îți place să te trezești dimineața. Într-un final, a trăi ar trebui să fie sinonim cu a iubi. Pe tine, pe ceilalți.

Mihaela, 29 ani

*Dacă vrei să faci parte din acest proiect, trimite-mi răspunsurile la întrebarile de mai sus aici sau pe mail (ioana1005@gmail.com)*